Pierdut entuziasm. Il declar nul

Nu stiu ce am. De vreo cateva zile ma simt de zici ca am cazut in butoiul cu melancolie. Ascult nonstop zgomote de toate felurile si tipurile in speranta ca-mi mai revin. Vroiam sa incerc si cu ceva tarie, bere, Angelli, Garrone, tuica, vin, orice, dar am zis ca nu ma imbat cat timp mai e lumina afara.
Nu stiu de ce, n-am vrut-o eu, ma simt ca un emo. O cretina care nu-si gaseste locul pe pamant si incearca sa ajunga la cutit, lama, foarfece, injectie letala, ce-i mai aproape. Poate ca e si din cauza faptului ca afara ploua aproape in fiecare zi si ma predispune la ganduri tampite. Oricum e ceva mai bine decat sa ne omoare canicula. Poate e din cauza ca a murit Michael si probabil ca in adancul meu sunt un fan(atic) si as vrea sa ma duc dupa el. Sau poate ca...
Nu ma simt in stare sa fac nimic, nici macar sa citesc. M-am apucat de Saramago. Cartea pe care am inceput-o e destul de interesanta (atat va zic, restul dupa ce o termin) insa parca n-am eu chef de ea. Pana si cola mea cea de toate zilele si-a pierdut gustul. Din dulce a devenit un lichid care nu face nici bine, nici rau, care e degeaba. Si am impresia ca acelasi lichid imi trece si prin vene. Ceva fara sens. Ma uit la cei 4 pereti ai camerei mele si nici nu mai recunosc verdele pal de pe ei impreuna cu urmele lasate de incercarile mele de a omori tantarii. Boxele urla langa urechile mele. Eu nu le mai aud. Vad doar ecranul alb din fata mea si imi las mainile sa zburde automat pe tastatura, ca un robot. Pana si gandurile imi par robotizate...
In concluzie, daca n-o sa mai scriu cat de curand ori am plecat la mare ori m-a lovit un pui de depresie si zac in speranta ca poate imi revin.